Era odată un El. Normal, toate basmele încep așa, cu acest personaj masculin perfect. Nu pot să vă mint și, prin urmare,nu pot să vă zic că era viteaz, sau înalt ca bradul, sau frumos precum Soarele, pentru că acest ,,odată“ nu este atât de îndepărtat de momentul în care aceste fapte sunt așternute pe hârtie, sau, în fine, pe tastatură. Cu speranța de a nu vă dezamăgi prea tare, era un băiat destul de comun. Pot spune că era un ,,Făt-Frumos” mai special, și nu îți sărea așa de repede în ochi dacă îl vedeai pe stradă sau în regatul lui Verde-Împărat. E foarte posibil ca, zărindu-l, să nu-l fi remarcat. Avea o înălțime medie (nu era, deci, nici pe departe voinic). Ce-i drept, nu m-aș fi încumetat să-l trimit la război. (v-ați prins – nu era nici viteaz). Cu siguranță nu era urât, dar nu cred că ți-ai fi adus aminte de Soare când îl priveai (poate, cu indulgență, ți-ai fi amintit de băiatul ăla după care erai moartă prin liceu). Dacă ar fi să îi găsim un omolog – un alter ego – cred că acela ar fi Harap-Alb – ambii, nefiind cu nimic speciali, sunt ajutați de circumstanțe.
Ce îl face pe El special? Poate că ați ghicit deja – Ea! Da, în sfârșit un basm în care și Ea are ceva de făcut, nu doar să se căsătorească la final! Fără ca acest basm să fie vreo dovadă a feminismului din mine, cele două personaje vor avea roluri egale, pentru o narațiune mai echilibrată.
Așa cum probabil v-ați dat deja seama, avem pe tavă protagoniștii-El și Ea. Ei doi încă nu se cunosc, dar acest mare eveniment îl voi facilita eu în cele ce urmează.
Făt-Frumos al nostru, ăsta modern, nu face parte dintr-o familie cu trei copii, printre care el să fie mezinul cu puteri speciale. Imaginați-vă că pe eroul nostru îl cheamă Mircea – sau oricum vreți voi să îl numiți – și, ca să combat o dată pentru totdeauna trăsăturile basmului, este a doua cea mai tânără speranță dintr-o familie de doi copii – 2 nu e cifră magică! Bine, nu mai sunt chiar copii – Mircea are 20 de ani, vârsta universală a eroilor din literatură, și e gata să se lupte – nu cu Balaurul cu șapte capete, ci cu viața de adult ( deși nu vede o diferență prea mare între cele două). Fratele său are 18 ani, deci este și el la vârsta ce, teoretic, îl face să fie un adult copt la minte, dar ,practic, îi oferă în plus doar dreptul la vot. Fratele lui Mircea nu e deloc important pentru firul narativ și nu vom mai aminti de el. Tatăl lor nu e împărat și nici măcar nu își dorește ca fiul cel mare să primească Împărăția și să preia afacerea familiei – un mic restaurant care există de când lumea. Spre deosebire de alte mame din basme, mama lui Mircea trăiește și e sănătoasă și e foarte mândră de cele două odrasle ale sale. Este o micuță bibliotecară cu ochelari, însă despre ea și despre tată nu vom afla în continuare nimic mai mult decât știm deja – o familie simplă, modestă și, fără doar și poate, cu adevărat fericită.
Acum că ați făcut cunoștință cu familia lui și știți că prințul nostru nu a avut vreo poveste tristă de viață sau vreo întâmplare traumatizantă în trecutul lui, care să vă facă să empatizați mai mult cu el, sau care să vă stoarcă vreo două-trei lacrimi, putem vorbi ceva mai mult despre el. Nici nu știți cât mi-aș dori să vă dau pe spate și să vă zic așa – e super-frumos, super-deștept, super-cuceritor și are o super-privire, de se uita o dată la tine și te super-topești, fie că te afli sau nu deja în posesia unui alt partener, ce să mai, că e chiar SUPER. Dar ce, voi credeți că, dacă citiți ficțiune, trebuie să fie totul, așa, la superlativ? Mircea este, din păcate sau, din fericire, luați-o cum vreți, un om normal. Sunt sigură că MĂCAR vă așteptați să fie blond cu ochi albaștri. Îmi pare rău să vă dezamăgesc a 10-a oară în 10 minute de când citiți, dar e brunet și are ochi căprui. Are părul aranjat-ciufulit, nasul cam mare, sprâncene groase, ce îi marchează întreaga figură, și un zâmbet sarcastic. Și niște ochi atât de pătrunzători, care îi tradează toate emoțiile, și care chiar te topesc, dacă știi cum să îi privești. Cu înălțimea potrivită, mai mult spre puțin decât spre mult, reușind totuși să fie mai înalt decât majoritatea prezențelor feminine cu care intră în contact, și o constituție puțin efeminată, poate fi numit posesorul unui fizic dezirabil pentru anumite persoane, dar nu după prima întâlnire, ci după a treia sau a patra. Ce să mai insistăm, dacă îl vedeai pe stradă și nu erai cât de cât atent, ai fi zis că arată ca oricare dintre colegii tăi de liceu. Dar, știți cum e, fiecare e frumos în ochii ce îl iubesc.
Cât depre caracter, e o fire boemă, uneori artistic și alteori convețional. Cititor înrăit și cinefil devotat, rămânea blocat în casă cu zilele, alimentându-și aceste două pasiuni. Pe lângă prieteni, e gălăgios și vorbăreț, gata să își exprime părerile și să te convingă – deci, destul de sociabil, atunci când are o bună dispoziție. Nelipsit de gânduri și visuri înalte, alege să le țină ascunse, numai pentru el, simțind că nimeni nu l-ar înțelege destul – cu prietenii era bine să râdă și să facă glume, dar nu să vorbească serios. Student la facultatea X, se mutase de curând singur, și, plecând din casa părinților, acum aștepta. Nu știa ce. Nu se simțea pierdut, dar nici pe departe împlinit. Deși pe față declara că aderase la Cultul Rațiunii, nu era foarte convins în interiorul ființei sale, și simțea că ceva măreț, magic trebuie să se întâmple. Ceea ce trebuie să știți depre el – nu credea în dragoste și o vedea doar ca pe o reacție chimică, în niciun caz ca pe un sentiment. Nu înțelegea cum de unii pot fi atât de naivi și se pot lăsa așa ușor duși de val de ceea ce el le vedea ca pe niște simple atracții fizice. Deși nu era un geniu al generației, era inteligent și nu se sfia să recunoască acest lucru – așa își explica și lipsa de incredere în privința unor povești de amor. Nu înțelegeți greșit! Credea în alte sentimente, simțea, nu era o fiară fără inimă, își iubea familia și prietenii. Mai mult, avusese nenumărate încercări de a se lega sentimental de sexul opus, însă nimic din ceea ce găsea nu era ceea ce își dorea, nicio fată nu îl făcuse vreodată să se piardă cu firea și să nu mai știe pe ce lume trăiește, așa cum se întâmpla în cazul prietenilor săi. ,,O să vezi tu cum o să te lovească iubirea și nu o să mai știi nici de tine, nici de noi, ci doar de Ea “ îi ziceau mereu cunoscuții, dar el declara cu năduf că sunt stăpâniți de hormoni și își vedea de viață mai departe. Nu îl deranja, nu simțea chiar un gol interior, ci mai mult unul social, când vedea peste tot în jurul său numai perechi agitate.
Acum, să vorbim puțin despre Ea – să o numim din prima, fără ocolișuri, Adela. Nu e prinsă în niciun turn, nu a furat-o niciun Zmeu și nu așteaptă salvarea nimănui. Este chiar o fire independentă, care nu așteaptă să arunce cu Apă Vie și Apă Moartă pe primul trecător care se uită la ea.
E unicul copil al unei familii ocupate de doctori, și, deși a avut parte de toată dragostea părinților ei, nu a beneficiat întotdeauna și de timpul lor, așa că a învățat să aibă grijă pe cont propriu de ea însăși. Și ea are tot 20 de ani, vârsta nespusă, dar bănuită a oricărei Ilene Cosânzene din basme. Și de ea mi-aș dori să vă spun că e răpitoare și mlădioasă, dar e o fată banală – ochi prea mari, căprui, sprâncene arcuite, gura mică și păr până la umeri, șaten, adeseori strâns legat într-o coadă de cal. De statură medie – i se întâmplă destul de des să nu vadă peste capetele oamenilor mai înalți la concerte, dar nu este suficient de scundă încât să fie fana tocurilor înalte – și cu un corp care nu intră în vreun tipar solicitat de coperțile revistelor, era o persoană întâlnită peste tot, fie că te duci la magazine să cumperi pâine sau la sală, sau la palatul regal.
Cum dusese o existență destul de solitară, nu avea foarte mulți prieteni, dar nici nu ducea lipsă. Își petrecea viața visând cu ochii deschiși – era tăcută, și ce nu avea curaj să spună cu voce tare zbura către Lumea pe care și-o crease în propria minte. Ascundea în ea un Univers de gânduri si dorințe și, pe ascuns, dorea să devină scriitoare. Însă aștepta ceva – o mare idee sau o importantă întâmplare care să îi schimbe cursul vieții și să îi ofere scânteia unui roman. Deși părea o fire modestă, se vedea superioară celor din jur, nu cu mult, ci poate cu o sclipire a minții.
Și credea în iubire, dar nu o găsea. Și aștepta să vină acel Făt-Frumos care să îi schimbe viața. Era descumpănită, pentru că, până la vârsta pe care o avea, nu trăise ncio dragoste pasională, nu reușise să aprindă acel foc interior care aștepta să ardă. Și câtă iubire avea în ea! Citise prea multe cărți, văzuse prea multe filme și își crease idei prea dificil de atins despre dragoste, despre El. Visase prea mult! Și acum îi era frică – în ritmul ăsta, dacă are o părere așa idealistă depre lume, o să moară singură, hrănindu-și pisicile la bătrânețe!
Aștepta…aștepta să vină El, și să o ia de mână, și să se topească unul într-altul, pentru a deveni o singură persoană – două destine reunite, două suflete ca unul singur, cum citise în ,,Adam și Eva” lui Rebreanu. Să își unească mințile și inimile și să creeze o nebuloasă. Aștepta povestea fatală și unică, prin care să renască și să moară. Asta nu avea să se întâmple niciodată…Mai ales că fata asta, Adela, părea o aricioaică la început, nu prea ți-era ușor să te aproprii de ea. Desigur, după ce vorbeai cu ea, îți dădeai seama că aparențele înșeală și că e chiar o persoană accesibilă. Dar pragul aparențelor era așa de greu de trecut!
Ce avem până acum? Două persoane diferite, care nu au auzit niciodată una de alta, și care nu au idee că destinul lor e să fie împreună. Un El, aparent sociabil, dar tainic gânditor, în așteptarea unui fericit destin și dușman declarat al dragostei, și o Ea, singuratică, independentă și rațională până la o limită – iubirea, pe care o așteaptă cu teamă și plăcere.
Într-o zi, ca oricare alta, Făt-Frumos se duce la taică-su și, în loc să-i ceară calul din tinerețe și hainele de război, îi cere bani să se ducă la mare cu prietenii – Gerilă, Setilă, etc. Tatăl îi dă banii, și gata, rolul său s-a încheiat. Făt-Frumos se urcă pe armăsarul ce mănâncă jăratec sau, mă rog, în tren, și pleacă spre Tărâmul Celălalt. Se întâmplă ca, în același tren, să se afle și Ileana Cosânzeana, care pleca și ea la mare cu prietenii ei. Se mai întâmplă ca – Destinul! – cele două grupuri să se împrietenească pe drumul către mare – mai o cunoștință comună, mai un profesor de liceu cunoscut și bârfit, ce să mai! Deveniră prieteni pe vecie. Drumul era lung, și aflară chiar detalii intime – absolut toți, cu două stranii excepții – aveau pereche. Cred că ați ghicit cine erau cei doi singuratici. Partea de-a dreptul supărătoare era că cei nu se observaseră deloc până în acel moment – El stătea cu ochii într-o carte și Ea stătea cu ochii pe geam, fără să participle la discuție. Ce greu era să îi urnești pe ăștia doi când picau în visări!
Așa că, avu loc ticluirea planului – o să își unească cele două regate printr-o nouă pereche de îndrăgostiți. Cum? Nimic mai simplu! Printr-o farsă nevinovată. Calea până la destinația finală era lungă, și, deci, era nevoie de o legătură ca să ajungă la ea, așa că urmau să se oprească în orașul Z pentru câteva ore, în care își propuseseră să doarmă în gară. Ei se vor trezi la o oră stabilită, își vor strange pe furiș lucrurile și vor pleca, dar pe Adela și Mircea nu îi vor trezi. Și vor petrece împreună ore bune și lungi până la următorul tren.
Și așa se și întâmplă, și personajele ajutătoare își strânseră bagajul și plecară fără să fie observate. Norocul lor era că protagoniștii noștri aveau un somn greu, și, chiar dacă băteau în clopot lângă ei, tot nu s-ar fi trezit. Prima încercare a basmului era, deci, trecută, și cele două grupuri se felicitară reciproc.
Ăștia doi ai noștri se treziră buimăciți, dar odihniți. Se uitară unul la altul și înțeleseră din priviri ce se întâmplase. Fără să se prezinte unul altuia, își strânseră lucrurile și alergară la casa de bilete. Primul tren pleca abia peste 5 ore, și, din fericire, prinseră chiar ultimele două bilete. Înțelegeau la ce se gândiseră prietenii lor – până la urmă, amândoi erau singuri de ceva vreme. Hotărâră să nu vorbească despre asta, printr-o înțelegere gândită, dar nerostită. Și se puseră pe așteptat. Căscară ochii în telefon până se simțiră stingheriți unul de prezența celuilalt. Obiectul ăla era o scăpare, uneori, dar, în general, te face incapabil de a socializa. Dar, parcă era lipit de mână, și, deși voiau să îl pună de-o parte, nu vedeau ce ar putea face fără el. Luară o hotărâre – totuși, erau 5 ore întregi…ar fi înnebunit dacă stăteau atâta timp cu ochii într-un ecran. Așa că, simultan, de parcă se înțeleseseră înainte, le puseră jos, pe banca pe care stăteau, și se priviră în ochi – timpul se opri. La început, aerul era greu de respirat și tăcerea greu de rupt – niciunul dintre ei nu părea să aibă de gând să vorbească, deși scânteia din inima lor fusese aprinsă în momentul în care ochii lor se întâlniseră. Aveau telefoanele atât de aproape și cu mult efort se abțineau să nu butoneze (era mai mult un gest politicos). Li se părea mai ușor să renunțe și să își reia ocupația anterioară decât să lupte cu timiditatea primei întâlniri dintre ei. Se războiau cu acest Om Spân al poveștii lor – telefonul – Ei, cei doi eroi. Și, totuși, cumva, începură să discute, și, ce să vezi! Părea că se cunosc de o viață. Aveau aceleși gusturi, atât în literatură, cât și în cinematografie. Aveau pasiuni și visuri comune, fiind diferiți într-o măsură armonioasă, astfel încât să nu atragă plictiseala. Uitară de tot ce existase înainte de acel moment și nu înțelegeau cum de se găsiseră abia acum, după atâta timp în care stătusera separați. Conversară despre orice, și aveau curajul să-și spună tot ce le trecea prin cap – nimic nu mai părea prostesc când era interpretat cu seriozitate de către celălalt. Ceea ce era cel mai plăcut era faptul că aveau ce să învețe unul de la altul, și păreau că nu se vor sătura vreodată unul de prezența celuilalt. În gară, mai erau doar ei doi, și o melodie șoptită ce venea de la vreun difuzor uitat pornit. Cu emoție, Mircea o luă de mână și o invită la dans. Adela nu putu să spună nimic, și acceptă doar printr-o mișcare sfioasă din cap. Nici măcar nu auzeau cântecul – dansau după propria lor muzică. Era noapte, și, deși nu vedeau cerul, simțeau că Luna îi privește – îi veghea, le binecuvânta dragostea. Uitaseră de tot – nu își aminteau cum ajunseseră aici, parcă se așteptaseră acolo, în gară, o viață întreagă. Și, dacă ne gândim, cam acesta era adevărul – se așteptaseră până în acel moment, pentru a-și uni cele două povești care păreau să nu aibă intrigă înainte de această zi. ,,Acum, știu care va fi prima mea carte – am început să o scriu chiar acum.” gândi Adela. Așa, își conectară lumile, și aproape că pierdură și al doilea tren.
Pe drum, continuară să discute. Niciunul dintre ei nu credea în dragoste la prima vedere (deși era clar că la ei era vorba de mai mult de atât) , așadar, aveau să o ia încet, să lupte cu toți zmeii care puteau apărea pe drum – câte obstacole mai erau până să ajungă la o concluzie! Ce aveau să facă de acum înainte? Să fie, și să simtă. Parcurseră restul drumului la fel cum îl începuseră – vorbind. De asta e basmul nostru modern, pentru că ne oferă o altă cale de întâlnire a personajelor și drumul lor nu are atâtea greutăți – mai mult, bariere mintale. Văzuseră deja că se completau, că fiecare avea ceea ce îi lipsea celuilalt.
Ajunseră la destinația finală în aplauzele cunoscuților, printre glume și lacrimi. Totul părea dus la capăt, și, ceea ce pentru tren era sfârșit de linie, pentru ei era doar începutul unei povești fără final.
Și acum, Mircea credea în iubire, după doar o zi în care viața îi fusese data peste cap. Și Adela era fericită, după mult timp de așteptare. Ziseseră ei că o iau încet, dar cum să o iei încet, când viața aleargă pe lângă tine, și toate secundele puteau fi folosite pentru a iubi? Stăteau singuri și priveau marea, dar nu o vedeau. Se vedeau doar unul pe celălalt, și nu înțelegeau cum de trăiseră unul fără altul atâta timp. O viață! Dar, nu, viața abia acum începea. Unul lângă altul se simțeau invincibili, infiniți. Nimic nu mai exista pe lângă noul lor univers, creat printr-o bătaie din palme. Valurile mării loveau ușor malul și le gâdilau tălpile, iar ei zâmbeau… Atinseseră arta de a iubi prin conversație, lucru la care, fără să-și dea seama, ambii visaseră. Câte aveau să trăiască împreună! Nu, Mircea nu mai trebuie asemănat cu Harap-Alb, sau cu orice alt erou de basm, și nici Adela cu Ileana Cosânzeana, pentru că ceea ce creaseră ei era diferit. Erau ei înșiși niște eroi, ai propriei povești…moderne. Cât de ușor le fusese să obțină un final fericit! Doar…discutând. Și, ca să vezi! Își uitaseră telefoanele în tren!
Deci, am avut doi eroi moderni, un antagonist modern – telefonul, care se luptă cu vorbele -, un final modern…o poveste, ce să mai, modernă! Important e să avem curaj să deschidem gura, pentru că sigur există cineva care va iubi fiecare prostie pe care o spunem, numai fiindcă e spusă de noi. Dar, ca să ne găsească, trebuie să ne audă glasul.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am scris povestea-așa!
Cred că încerci prea tare să-ți expui viziunea explicând aproape fiecare secvență în parte. Nu ar trebui sa-l lași pe cititor să descopere singur ideea? Altfel mi se pare că citesc o teză, un verdict impus forțat, cand aș prefera să ajung eu la acele concluzii. Oricum, te felicit și te admir!
ApreciazăApreciat de 1 persoană